O zi de Sambata

De dimineata, cand m-am uitat peste gard, vecinul sapa de zor cu o lingurita din cele pentru zahar in pamant, de parca era un cocos care tocmai gasise o rama si o ciugulea tacticos. La fiecare douazeci de lingurite de pamant scoase, punea in mica gaura cate o samanta. Trebuie sa fi fost ceva ritual asiatic, vecinul meu fiind de prin Honshu…

L-am intrebat: ce faci, vecine?

Nici nu si-a scos creasta din pamant (?) si mi-a raspuns ceva, dar nu am inteles ce.

Eu: vecine, mai incolo, dupa ce iti termini treaba, vii sa bem un nihonshu cald?

A ridicat opozabilul mainii drepte, semn de aprobare.

Eu: pe la 5?

Da, afirmativ, din cap, vazandu-si in continuare de sapat.

La ora 5

Zambind cu gura pana la urechi, se asaza pe banca mea de langa tufa de trandafiri si insfaca un ochoco pentru el si unul pentru mine in causul palmei, pe care le aveam tot de la el, inchise cutia de lemn in care erau si imi arata cu degetul, zambind in continuare cu gura pana la urechi, sa torn bautura. Torn bautura. Bem repede, ca sa ne incalzim matele, prima runda. Tufa de trandafiri e cea mai ciudata din lume, pana in septembrie face flori galbene, nu inceteaza nici macar o zi sa le faca, in septembrie si octombrie face flori rosii, un soi interesant de Molineux. E innorat, apoi e soare.

El: Vreau sa stii ca stiu ca noi doi nu existam, respiram doar in interiorul acestei povesti pe care tu o sa o scrii. Dar mai stiu si ca imaginatia nu e o proiectie a prezentului in viitor sau a spatiului in alt moment al lui, mai tarziu, ci o suma incompleta de amintiri carora nu le putem da sens pe de-a intregul. Cand ne imaginam, de fapt, ne amintim lucruri neintamplate niciodata.

Bem runda a doua, tot rapid.

Eu: Adica suntem prizonierii unei inchisori construite aspatial si atemporal, eroi ai unei povesti care ni se nazare?

El: Cam asa.

Eu: Eu ma simt totusi viu, real, prezent, constient ca Acum, Mai Inainte sau Mai Incolo sunt faze ale unui parcurs, nu deliruri ale unei entitati inexistente. Cum ar putea fi, daca nu ar fi?

Apoi, tacem timp de doua ore, continuand sa bem sake. Tacerea noastra e plina de substanta. Dupa doua ore, pot auzi trandafirul soptind. Ii pot auzi partenerului de bautura gandurile si el mi le aude mie. Nu e nimic de auzit, dar mi le aud, i le aud. Tufa ii spune unei flori in ce pozitie sa stea ca sa prinda lumina.

EL: Daca privesti totul in ansamblu, o sa iti dai seama ca tot ce stim e o avalansa care se va topi sub caldura soarelui. Nu e nici desertaciune, cum spuneti voi, crestinii, nici sinucidere, nici pacat si nici virtute, nici geniu, nici prostie. Nu exista nici premiu, nici destituire.

Eu si trandafirul ascultam plictisiti si continuam sa bem chiar si cand sticla s-a golit. Rosa, asta e numele ei, are o varsta neclara, fese frumoase, ochi adanci, buze carnoase. Vecinul pleaca, iar noi ne ducem in pat sa ne sarutam si sa adormim cu saliva celuilalt pe piele, peste tot, atata tot.

Ea: Nu mai bea, te rog.

Si adormim.