Colegii de petrecere

Ma plimbam pe strazi, in cautarea unui frizer, cand am realizat ca, in ziua de Craciun, pur si simplu cetatenii au disparut; de dupa garduri se mai auzea, ici si colo, ceva muzica, probabil doar pentru ca radioul ramasese deschis de dinainte de a fi luati cu totul de un Mos Craciun care a ajuns la concluzia ca e timpul sa mai si ia, nu numai sa dea. Era deja destul de straniu, in ultimii doi ani avusesem adesea senzatia ca toti au murit si numai eu am ramas viu, desi era, statistic vorbind, mult mai probabil invers, ca in film.

Am gasit un singur loc deschis, iar acela, culmea, era o frizerie. Foarte posibil sa nici nu fi existat, ci doar sa fie o alta nazarire cauzata de lipsa de obisnuinta a fiintei mele umane cu acest vid absolut. In frizerie, pe un scaun, sedea un indian, asteptand. Am intrat si clopotelul Feng Shui cu 5 tuburi (evident ca era doar un clopotel normal…) mi-a anuntat prezenta. Ca fatati din asteptarea flacaului din Bharat, dupa mine au mai intrat doi cetateni. S-au asezat, cuminti, pe canapeaua de asteptare. Frizerul se grabea, ca nu cumva ceilalti doi sa plece si sa ramana fara tipsul care sa ii asigure acoperisul de deasupra capului. Ar fi chiar prea mult sa fii si mort si sa te mai si ploua! Nici macar in vid, cu tot timpul din univers, nu te poti bucura in tihna de o tunsoare cat se poate de simpla…

Am luat-o usor, prin frig, catre parc. In parc, nimeni, absolut nimeni, nici macar pasari, niciun zgomot, tril sau latrat. Deja eram convins ca ceva s-a intamplat cu mine si, daca nu am murit, hm, macar am fost condamnat, din cauza ca nu mi-au placut niciodata oamenii, sa traiesc fara ei pentru todeauna, dar in lumea lor. Cred ca frizerul si ceilalti doi erau ca mine, niste sociopati, si ne-am intersectat din greseala in paradigma pe care o meritam, cadoul nostru de un Craciun in care totul incepe sa se intample in cel mai precis si ad litteram mod si fiecare dintre noi capata fix ce a cautat, ce a visat sau si-a dorit. Unii, intre timp, probabil ca deja au luat-o de vii catre Dumnezeu, iar altii haladuiesc printr-un Cosmos infernal si rece.

Intr-un colt indepartat, poti zari un munte de brazi aruncati, care ieri erau de vanzare in fata supermarketului si tot felul de ornamente sclipesc de sub flori tot ornamentale de reciclat pentru la anul, ca sa fie aruncate din nou. Cativa, inainte de aceasta zi stranie, se chinuiau sa recicleze insasi omenirea cu toata istoria ei funesta, plina de orori si acte cinice, inconjurata de rauri de sange si vise abominabile, intrerupte arareori de un lucru nespecific acestor taramuri, imposibil de pus in definitii sau chiar inteles, caruia ii spuneau, pana ieri, „iubire”.

Am iesit din parc si am ajuns in locul caruia ii spun „casa”, care s-a naruit deja, ai carei pereti s-au prabusit, dar deja nu mai conteaza, construiesc alta din stalpi de vis si fara usi, ca sa nu mai intre nimeni, ca sa nu mai aiba de unde iesi, sa tin prizoniera pentru totdeauna ideea de companie.

„Dans placut!”, dara, celor care au ales dansul.

Pozitia gandirii

Joci un joc inventat pe loc
Facand confuzie intre piesele care iti sustin
atacul la inima
Pui degetul pe o patratica inexistenta
Acolo iti impingi analiza
Si innebunesti in pozitia Gandirii.

Am avut doi prieteni pe care i-am invatat. Ambii au murit. Unul a sarit de pe un bloc in Mumbai, celalalt s-a inecat la scufundari langa Key West, dar doar dupa ce timp de un an o apucasera pe calea drogurilor, blestemul carnii fiind, in acest caz, o consolare pentru situatii preabisale.

Am fost chemat in fata unei Comisii, sub ancheta pentru cunostinte care ucid, un act criminal, plecand de la premisa ca cel capabil sa inventeze un astfel de joc este suficient de lucid ca sa priceapa consecintele, devansandu-i in vina pe Nobel si Oppenheimer.

O zi de Sambata

De dimineata, cand m-am uitat peste gard, vecinul sapa de zor cu o lingurita din cele pentru zahar in pamant, de parca era un cocos care tocmai gasise o rama si o ciugulea tacticos. La fiecare douazeci de lingurite de pamant scoase, punea in mica gaura cate o samanta. Trebuie sa fi fost ceva ritual asiatic, vecinul meu fiind de prin Honshu…

L-am intrebat: ce faci, vecine?

Nici nu si-a scos creasta din pamant (?) si mi-a raspuns ceva, dar nu am inteles ce.

Eu: vecine, mai incolo, dupa ce iti termini treaba, vii sa bem un nihonshu cald?

A ridicat opozabilul mainii drepte, semn de aprobare.

Eu: pe la 5?

Da, afirmativ, din cap, vazandu-si in continuare de sapat.

La ora 5

Zambind cu gura pana la urechi, se asaza pe banca mea de langa tufa de trandafiri si insfaca un ochoco pentru el si unul pentru mine in causul palmei, pe care le aveam tot de la el, inchise cutia de lemn in care erau si imi arata cu degetul, zambind in continuare cu gura pana la urechi, sa torn bautura. Torn bautura. Bem repede, ca sa ne incalzim matele, prima runda. Tufa de trandafiri e cea mai ciudata din lume, pana in septembrie face flori galbene, nu inceteaza nici macar o zi sa le faca, in septembrie si octombrie face flori rosii, un soi interesant de Molineux. E innorat, apoi e soare.

El: Vreau sa stii ca stiu ca noi doi nu existam, respiram doar in interiorul acestei povesti pe care tu o sa o scrii. Dar mai stiu si ca imaginatia nu e o proiectie a prezentului in viitor sau a spatiului in alt moment al lui, mai tarziu, ci o suma incompleta de amintiri carora nu le putem da sens pe de-a intregul. Cand ne imaginam, de fapt, ne amintim lucruri neintamplate niciodata.

Bem runda a doua, tot rapid.

Eu: Adica suntem prizonierii unei inchisori construite aspatial si atemporal, eroi ai unei povesti care ni se nazare?

El: Cam asa.

Eu: Eu ma simt totusi viu, real, prezent, constient ca Acum, Mai Inainte sau Mai Incolo sunt faze ale unui parcurs, nu deliruri ale unei entitati inexistente. Cum ar putea fi, daca nu ar fi?

Apoi, tacem timp de doua ore, continuand sa bem sake. Tacerea noastra e plina de substanta. Dupa doua ore, pot auzi trandafirul soptind. Ii pot auzi partenerului de bautura gandurile si el mi le aude mie. Nu e nimic de auzit, dar mi le aud, i le aud. Tufa ii spune unei flori in ce pozitie sa stea ca sa prinda lumina.

EL: Daca privesti totul in ansamblu, o sa iti dai seama ca tot ce stim e o avalansa care se va topi sub caldura soarelui. Nu e nici desertaciune, cum spuneti voi, crestinii, nici sinucidere, nici pacat si nici virtute, nici geniu, nici prostie. Nu exista nici premiu, nici destituire.

Eu si trandafirul ascultam plictisiti si continuam sa bem chiar si cand sticla s-a golit. Rosa, asta e numele ei, are o varsta neclara, fese frumoase, ochi adanci, buze carnoase. Vecinul pleaca, iar noi ne ducem in pat sa ne sarutam si sa adormim cu saliva celuilalt pe piele, peste tot, atata tot.

Ea: Nu mai bea, te rog.

Si adormim.