Bursucul

Ploaia sfarteca aerul, un bici manuit de un vant aiuritor. In fata mea, acelasi tablou, pe fereastra, insistent, absurd, tintit de univers cu piroane indestructibile. Is legat de un scaun, obligat sa privesc pentru totdeauna aceeasi imagine, peste drum, o casa atat de certa incat nu sunt sigur ca nu e vis. Acest tablou este, in mod bizar, eul meu profund, strajuind neprabusirea mea in Abis.

Nu sunt multe zile trecute de cand valoarea pe care candva mi-am dat-o s-a destramat in tarana. Cineva a venit, peste noapte, si mi-a furat cuvintele, punand in loc o ascultare fara sine. Obosit de egolatrii prapadite si oglinzi caricaturale, copil din flori al unor hilare precizii imprecise, am ales sa traiesc la marginea unei morti negociate amiabil, cu data si ora prestabilite. M-am casatorit cu ea, o iubesc si imi apartine, atat cat poate suprema libertate, Moartea, sa apartie cuiva.

In loc de Constiinta, am pus un Bursuc. Un Bursuc pe care, candva, intr-un amar accident, l-am ucis. Atat de tare m-a rascolit, da, incat nu am mai fost om un an, ci bursuc. Dupa acel an, am fost iar om, dar mai putin si nu am mai fost niciodata. Desi fusese un accident si nu a putut fi evitat decat daca as fi avut mai multe maini, mai multi si mai adanci ochi sau un simt despre care nu stiu nimic. Am suferit atat de tare si de profund, de atunci, incat trupul a devenit Durere intru totul, mintea s-a smintit si se rasteste la sine, iar dragostea a devenit chinul indreptarii tuturor chimiilor vulgare de care m-am facut vreodata vinovat.

Cand speram ca m-am inaltat si am sporit, a inceput iar ploaia si tabolul cu Bursucul s-a asezat la loc, reamintindu-mi ca sunt pedepsit, sa nu evadez, in extazul lui absurd, sa imi continui penitenta pana cand, fara sa fac nimic, voi strapunge zidul impenetrabil dintre Aici si Acum si Acolo si Atunci, cand voi realiza ca sunt o simpla fantoma din visul unui Creator despre care nu stiu nimic. Iar El traieste in al meu, morminte in morminte. Sau sanctuare in sanctuare. Sau morminte in sanctuare…

Curriculum de sinucigas

E noapte si nu ploua, de data asta. Vremea, pentru o zi de iarna, e chiar calduta. Din gardul viu iese un miros de flori. Ciudat, pentru ca le-a trecut vremea. Daca te dai mai aproape, o sa observi, desi e aproape intuneric, niste petale albe, marunte, uscate. Inca imprastie o stranie aroma, ca un sunet aproape imperceptibil, dar prezent, staruitor, de lauta lovindu-se cu corzile de scarile de piatra de sub faleza, aruncata de la inaltime de un muzicant fara talent, copil al strazii pe cat al portativelor.

Stau asezat pe o bordura si ma tem ca o entitate, un Taltos, imi va parasi intunericul subconstient si imi va taia gatlejul cu lama boanta a temerilor mele. Ma intreb ce imi e cel mai familiar si realizez ca nefamiliarul. Familia mea este un stol de pasari care apare si dispare cu anotimpurile. Sunt familiar cu locurile noi, indepartate de ultimul, urbi si parcuri ca mataniile pe o sfoara, mergand impleticit pe sub felinare si tragand in piept vaporii cu aroma de afine, macinat de amintiri frumoase, pretioase, oh, crescute in diamante de dimensiunea unui munte, imposibil de dus, de acum.

Am sa dorm pe stanca aia, langa mare, si o sa imi fie atat de frig incat toate emotiile imi vor ingheta si voi liber, de un obiectivism capabil sa cantareasca intreg Cosmosul.

Inca de cand sunt copil construiesc in mintea mea o casa, ca sa imi alung teama de strigoi si sa nu mai aud urletul lupilor, amestecati printre copacii din padurile unei imaginatii cu menire de nebunie, din vremuri imemoriale, picatura alunecata din constiinta supremului Jucator, a vidului colosal, maternitate a tuturor subconstienturilor.

Este infiorator cat de adanc resimti suprema iubire atunci cand nu poti iubi. Lama boanta imi joaca pe zambet, ciuntindu-l de forma unui rasarit.

recviem pentru cuvant

incerc sa spun atunci cand nu e nimic de spus, cand cuvintele si-au asezat aripile pe pamant si o tacere deplina se premiaza pe sine intr-un narcisism absolut. respir cu greu, trag in piept toate sunetele pe care le-am scos vreodata si incerc sa ma obisnuiesc cu aceasta sonofagie, noua mea stare de a fi, o ameteala de slove imprastiate pe tot parcursul unei existente inutile. pe langa acele sunete, cuvinte, strofe, nuvele intra si putin aer, doar suficient cat sa agonizez in speranta ca o capodopera va iesi finalmente din aceasta cutie de carne, ca dintr-un gramofon pitit de un geniu intunecat printre obiecte de recuzita sortite descompunerii, care, in disperarea pieirii lor, arunca in eter intregul sacru, astfel profanandu-l.

stau in fata acestui puzzle al neputintei de aproape jumatate de veac, fiindca stiam Cuvantul inca din sacul scrotal, ouat din imperecherea a doua pagini lipite impreuna de umezeala si timp. sunt inlemnit cu ochii infipti in fuga unui cerb, postat la marginea unei paduri, asezat pe un scaun care se bataie sa ma impinga afara din acest iad. nu am ustensile de scris, dar sper ca, la final, sa devin eu insumi romanul devenirii mele, precum femeia careia i-a fost tatuata pe corp povestea tradarii ei si astfel a devenit carte.

existenta insasi se plange la mine, mi se adreseaza suspinand, soptit, nedeslusit, umoral, sperand sa ii dau glas ca sa nu mai fie inteleasa gresit. dragostea urla la mine atat de tare incat ma vad nevoit sa ii raspund, astfel voi innebuni. stim amandoi ca e doar o poveste inventata, ca nu a existat niciodata si informul ei nu poate fi conturat. suntem, eu si ea, destul de asemanatori… fac apel la un dumnezeu desuet, ingenunchez pe marmura unei catedrale imaginare si ridic mainile, cum am vazut ca se face, ca sa ma rog acestei entitati care in mine a fost la fel de inexacta ca si dragostea. ma joc cu aceste notiuni care se plang ca nu ies niciodata dintr-o umbra din care nu sunt sortite sa iasa vreodata, portite artificial create pentru o evadare dintr-o conditie inevadabila, sfori agatate de cer, pe care incearca sa se catere un trup fara maini, cu dintii, cu stomacul, cu inima. statuie cu ochi caprui. in aceasta agonie lipsita de umor, din senin si din ceata, in fata mea, pe un alt scaun, dialogul insusi se asaza si incearca sa imi dea o lectie de hermeneutica, dar nu am urechile bune la mine, le-am lasat in sertar. pleaca si erotismul ii ia locul, gadiland corzile lautei mele cu degete pricepute, dar ceva da cu rest. cand am fost framantat, am fost framantat in graba, apoi aruncat asa, neterminat, inexact, incapabil. o ultima instanta, dupa ce toate caile au fost epuizate, creatorul insusi se asaza, mai convingator decat a fost vreodata, argumentand cu ingeri si sfinti. e incadrat de doi psihiatri, fiindca il tin in siguranta, la spitalul de nebuni, sa nu mai fuga indarat in necunoscut, de unde sa trebuiasca sa il scoatem in aievea cu arcanul, cu ingenunchieri si umilitati. apoi devin arbore la marginea unui rau, iasomie incolacita pe fantana, mangaierea din mainile bunicii, singura amintire pe care nimeni nu o poate nega. imi fredoneaza, iarasi, singurul cantec de leagan pe care il stie, unul cu oameni liberi care devin, in cele din urma, demoni, nu haiduci.

femeia amerindiana, dintre copaci, sopteste cu-vantul: dumnezeul tau este intr-o carte, al meu este ploaia si vantul. pune cartea pe trepte si ploaia si vantul o vor distruge.