The white Rose

Fura odata o femeie care nu iubea un barbat, ci cati putea!, si barbatul ei care o iubea pe ea pentru sine si alte femei. Dar, culmea, daca ii urmareai mai indeaproape, pareau a emana o energie benefica, ca si cum doua stari nefiresti ale unei singure stari (!) produceau un plus in Univers! Energia aceea facea drumul indarat inspre ei si ii umplea de lumina, astfel incat parea chiar ca se iubesc autentic!

Continuă lectura „The white Rose”

Canis lupus lupus

Singurul prieten pe care l-am avut vreodata a fost un lup pe care il visam adeseori, demult, in noptile copilariei. Un canis lupus lupus coborat de pe stindardul unui popor stravechi se adapostea la mine in vis. M-a infricosat pana nu m-a mai infricosat si am devenit amici, apoi prieteni transcedentali. Nu l-am mai visat de aproape 35 de ani, dar e inca prezent mai degraba in actiunile mele de om fara haita decat in aula onirica a sedintelor noastre mistice. Nu imi dau seama, inca, oricat as strange din ochi incercand sa conjug decade trecute la timpul prezent, daca el sunt eu sau eu el, intrupat la rascrucea dintre doua terori ale noptii.

L-am vazut, candva, in realitate, deja batran, trecand Bistrita Aurie pe gheata, in Rezervatia Rodnei, printre fulgii desi de zapada… cazand din cer. O noapte numai buna de vis si visat, in troznetul sobei, la adapost de gerul brutal al unui Ianuarie pitit la inceputul zodiilor, felix porta caeli… A trecut lupul, deja suprabatran, urmarit de ochii rai ai propriilor lui progenituri, gata sa il gatuie, sa il sfartece cu argumente canibalice, un rictus existential care face moartea sa para mai blanda decat viata, primavara topind oameni de zapada monstruosi.

Imi aduc aminte visul asta tarat dupa mine printre insectele caraind acustici tropicale, o iarna in inima verii eterne, printre flori mari, violet, atingand ca niste soprane voluptoase fata noptii, coloana umbrelor. Nu are nicio noima, e doar o nostalgie subjugata de incapacitatea de a intelege prezentul asa cum e el.

Libertatea este protectie, daca nu sminteala sau lipsa de intelepciune, lupul mi-a explicat asta, doar atunci te simti cu adevarat liber, cand esti iubit si simti ca aceasta iubire te protejeaza poti alerga in orice directie, face orice alegere, vei fi liber si sanatos. Tot de ce ai nevoie, ca sa fii liber, e sa ai 10 ani, inainte ca demonul sa te mistuie, si o mama blanda. Daca nu, ai fost doar un alt prizonier.

Pozitia gandirii

Joci un joc inventat pe loc
Facand confuzie intre piesele care iti sustin
atacul la inima
Pui degetul pe o patratica inexistenta
Acolo iti impingi analiza
Si innebunesti in pozitia Gandirii.

Am avut doi prieteni pe care i-am invatat. Ambii au murit. Unul a sarit de pe un bloc in Mumbai, celalalt s-a inecat la scufundari langa Key West, dar doar dupa ce timp de un an o apucasera pe calea drogurilor, blestemul carnii fiind, in acest caz, o consolare pentru situatii preabisale.

Am fost chemat in fata unei Comisii, sub ancheta pentru cunostinte care ucid, un act criminal, plecand de la premisa ca cel capabil sa inventeze un astfel de joc este suficient de lucid ca sa priceapa consecintele, devansandu-i in vina pe Nobel si Oppenheimer.

Motane

Azi, mi-am luat bilet spre Marte.

Mi-am lasat si ultima farama de iubire la amanet si din banii primiti, plus economiile puse de o parte inca de cand imi vandusem si inima curvei aleia de Ely, am incropit exact suma necesara obtinerii unui bilet „fara intors”. Din maruntis, m-am gandit sa-mi cumpar si-un motan pe care, cugetand putin spre deloc, am decis sa il numesc „Motane”.

Statea asezata pe canapea, cu capul aninat pe genunchii stransi la piept. Se uita cu ochii aia mari si negri intr-un punct imaginar, intr-o intersectie de uimire, spaima si neincredere.

Ea: Deci pleci…

Eu: Da. Te-am intristat cu vestea asta? Nu e tristetea mea, am imprumutat o de la o Madalena pictata cu lacrimi de cedru. Am iubit-o instantaneu, eram eu..

Ea: Atunci, e vina ei, e vina unei intregi crestinatati in esenta.

Eu: Nu e vina nimanui, asa se-ntampala cand iubesti imposibilul, cand te indragostesti de cel ce nu exista, cand fiinta ti-o incredintezi absolutului.

Ea: Si noi, muritorii?

Eu: Muritorii mor intotdeauna singuri, e doar o chestiune de pur egoism. Deci egoismul este esential in clipa de dinaintea abisului? Abisul e efemer, clipa e perpetua…

Ea: O sa iti fie dor de mine, de asta sunt sigura. Probabil ca in seri cu luna plina ai sa-ti bei consuetul cocktail indoit cu lacrima aducerii aminte.


Motane i se cuibarise in poala torcand precum un tractor batran, iar in mintea mea incepusera deja sa incolteasca incertitudinea. Poate ca ar fi trebuit sa imi cumpar un bilet dus-intors spre Luna. Poate ca pe undeva, prin cotloanele carcasei asteia muribunde, as mai fi gasit o farama de sentiment care sa ma faca sa imi doresc intoarcerea. Ely adormise. Avea buza de jos lasata, semn ca visa din nou papusile neavute ale copilariei. Esti atat de frumoasa, mi-am spus in gand, incercand sa il dezlipesc pe Motane din brate.

„Frumusetea sta mereu in tot ceea ce iubesti”, imi sopti ea, incolacindu-si bratele in jurul gatului meu. ” Am un bilet de vanzare spre Marte. Pe Motane nu-l dau, l-am pus sa imi aduca inapoi tot ce am imprastiat pe drumul vietii. Un drum ca oricare altul, nici sinuos, nici drept, fara inceput, cu un sfarsit inca nescris…”

De R.M.

Iesirea catre soare

Iesirea catre soare era printr-un loc unde nu batea soarele, fiindca nu era nicio alta iesire. Toate celelalte usi si ferestre fusesera zidite acum o jumatate de veac, proprietarul pregatindu-si evident prea devreme inmormantarea, caveaul, el fiind viu si azi, desi bine trecut de un secol de viata, zidurile devenind, cumva, nu un obstacol in calea Vietii, ci a Mortii, ridicate din material de uitare impermeabila. In curte cresteau niste muscate de si pana la doi metri inaltime, iar petalele lor erau ganduri, nu petale. In cerc, in centrul curtii, erau puse 7 pietre filosofalice, pe care sedeau weekend de weekend musafiri care nu veneau niciodata, deja trecuti in nefiinta. Acum 50 de ani, cand a ridicat acest cuib devenit o capcana monstruoasa, a gandit ca cei buni sunt mereu deja Dincolo… Insa, fiindca nimic nu e in linie dreapta, incercarea de suicid timpuriu ii fusese pedepsita cu ruginile senectutii. Se ridica cu greu pe schela propriilor oase ca sa prinda toarta unei cani si inghite cu greu, imbucaturi si sorbituri ca niste caramizi. Copiii lui sunt copii ai florilor, ai altor tati si ai altor mame si e adesea confundat cu Sfanta Vineri, ingeniosul abac calculand aritmeticile smereniei si intelepciunii omului simplu.

De 8 ani si 188 de zile, la el veneau copiii dintr-o localitate in care nu existau parinti, aruncati acolo de oricine nu ii dorea, un orfelinat fara ingrijitori, tabuul unei societati in care se vorbeste mult si fara inima. Il gasisera in ratacirile lor de caini vagabonzi si il priveau ca pe un tata, ca pe o mama si ca pe un zeu. Ei il ajutau sa se ridice sau il hraneau cu lingura de lemn, iar el tacea si teribilii fii ai unor necunoscuti, si fiice, il puteau privi ca pe icoana de pe peretii malthusieni ai unei lumi mai cinice si decat insusi Universul, totul atent calculat cu masini de calcul sumbre.

Au devenit o familie, de acum, bete naufragiate pe oceanul planetar direct in imbratisarea claustra a unei inchisori personale.

L-au scos cu tot cu pat in mijlocul verii si al curtii, in ciripit de pasarele si talangi ale unor oi trecand in distanta. Venerabilul lor parinte neputincios, imprumutat de la marginea constiintei omenesti, parea insa sa intinereasca de acum, ca si cum se vindeca de batranete, intremandu-se, capatand puteri si culoare in obraji, ridurile cazandu-i de pe fata. Oasele i se indreptau, inima se auzea tare, sanatoasa, prin vene ii curgea un rau iute, agil, de sange proaspat. Si uneori, cand puii dormeau, ca sa nu ii sperie, alerga printre arbori la vale si la deal, cu iepurii si nalucile.

El credea ca murise, fiindca putea din nou si in jur erau toti cei buni care mereu mor devreme, iar copiii erau siguri ca asa se traieste, dupa ce imbatranesti redevii iar barbat sau femeie tanara , un alt ciclu al vietii…

Acesta a fost ultimul ei vis…

O zi de Sambata

De dimineata, cand m-am uitat peste gard, vecinul sapa de zor cu o lingurita din cele pentru zahar in pamant, de parca era un cocos care tocmai gasise o rama si o ciugulea tacticos. La fiecare douazeci de lingurite de pamant scoase, punea in mica gaura cate o samanta. Trebuie sa fi fost ceva ritual asiatic, vecinul meu fiind de prin Honshu…

L-am intrebat: ce faci, vecine?

Nici nu si-a scos creasta din pamant (?) si mi-a raspuns ceva, dar nu am inteles ce.

Eu: vecine, mai incolo, dupa ce iti termini treaba, vii sa bem un nihonshu cald?

A ridicat opozabilul mainii drepte, semn de aprobare.

Eu: pe la 5?

Da, afirmativ, din cap, vazandu-si in continuare de sapat.

La ora 5

Zambind cu gura pana la urechi, se asaza pe banca mea de langa tufa de trandafiri si insfaca un ochoco pentru el si unul pentru mine in causul palmei, pe care le aveam tot de la el, inchise cutia de lemn in care erau si imi arata cu degetul, zambind in continuare cu gura pana la urechi, sa torn bautura. Torn bautura. Bem repede, ca sa ne incalzim matele, prima runda. Tufa de trandafiri e cea mai ciudata din lume, pana in septembrie face flori galbene, nu inceteaza nici macar o zi sa le faca, in septembrie si octombrie face flori rosii, un soi interesant de Molineux. E innorat, apoi e soare.

El: Vreau sa stii ca stiu ca noi doi nu existam, respiram doar in interiorul acestei povesti pe care tu o sa o scrii. Dar mai stiu si ca imaginatia nu e o proiectie a prezentului in viitor sau a spatiului in alt moment al lui, mai tarziu, ci o suma incompleta de amintiri carora nu le putem da sens pe de-a intregul. Cand ne imaginam, de fapt, ne amintim lucruri neintamplate niciodata.

Bem runda a doua, tot rapid.

Eu: Adica suntem prizonierii unei inchisori construite aspatial si atemporal, eroi ai unei povesti care ni se nazare?

El: Cam asa.

Eu: Eu ma simt totusi viu, real, prezent, constient ca Acum, Mai Inainte sau Mai Incolo sunt faze ale unui parcurs, nu deliruri ale unei entitati inexistente. Cum ar putea fi, daca nu ar fi?

Apoi, tacem timp de doua ore, continuand sa bem sake. Tacerea noastra e plina de substanta. Dupa doua ore, pot auzi trandafirul soptind. Ii pot auzi partenerului de bautura gandurile si el mi le aude mie. Nu e nimic de auzit, dar mi le aud, i le aud. Tufa ii spune unei flori in ce pozitie sa stea ca sa prinda lumina.

EL: Daca privesti totul in ansamblu, o sa iti dai seama ca tot ce stim e o avalansa care se va topi sub caldura soarelui. Nu e nici desertaciune, cum spuneti voi, crestinii, nici sinucidere, nici pacat si nici virtute, nici geniu, nici prostie. Nu exista nici premiu, nici destituire.

Eu si trandafirul ascultam plictisiti si continuam sa bem chiar si cand sticla s-a golit. Rosa, asta e numele ei, are o varsta neclara, fese frumoase, ochi adanci, buze carnoase. Vecinul pleaca, iar noi ne ducem in pat sa ne sarutam si sa adormim cu saliva celuilalt pe piele, peste tot, atata tot.

Ea: Nu mai bea, te rog.

Si adormim.

Squamata

Maica-mea nu si-a dorit niciodata nimic de la mine, iar taica-miu era si el sarpe si nu iubeau. Nu imi amintesc ca in acea vreme „destept” sa insemne ce inseamna azi, asa ca nici viclean nu cred ca am fost. Nici frumos, nici dragut. M-am nascut sub zodia unei totale lipse de ambitie, dar nu pentru ca nu eram ambitios, ci, ca orice sarpe, stiam sa ma tarasc pe langa radacini si pietre arse cu un cutit in gura, faptura careia ii e de ajuns sa scuipe ca un golan printre dinti 0,28mg/kg de bale cu gust de brici ca sa te trimita in lumea celor drepti, adica puteam sa ucid fara efort. Un senator printre asasini, ce sa mai…

Taratoare nascuta direct din desaga uterina a mortii, cred ca singura mea cazna si destin totodata pe pamant a fost sa nu ucid. Eram prea blajin pentru o reptila si aveam aspiratii aproape religioase, un bleg care se caia. Aproape de adolescenta, un baiet m-a pus intr-un borcan si m-a carat departe de Africa, intr-un baragan, loc fara hotar si stapan, pustiu si indepartat si m-a aruncat intr-o gradina in care se jucau copiii pionierilor, ca sa nu pot rezista tentatiei propriei specii de a ucide obsesiv-paranoic, sa privesc in memoria lantului trofic si sa imi reiau locul in fluxurile si refluxurile acestei Planete care pare mai degraba o inchisoare desavarsita, stapanita de o nesfarsita debandada in interior, dosita in spatele gratiilor interstelare la exterior, rotatiilor si revolutiilor, teren al asasinatelor si terorii, Neverland in care, la sfarsit, Unul va stapani peste toti, cei deja ucisi, adica peste nimeni.

Cea mai teribila perioada a vietii mele a fost atunci cand o fetita citea cu voce tare dintr-o carte, in gradina de roze in care fusesem exilat. Cand am ajuns in dreptul ei, aproape sa ii ating fundita de pe pantofior, a dat glas urmatorului lucru: In Gradina Edenului, Sarpele era Insusi Dumnezeu! Precum statuia inzestrata cu miros, am capatat, in trufia mea, simturi noi si atat de noi incat am inceput sa zbor.

Pana cand, mai tarziu, forfotea zvonul ca nu exista niciun Creator, ca suntem produsul unei ordini fara ordonator, un orfan care, de fapt, nici macar nu a avut parinti, ci s-a scurs din alte specii, magar nascut din cal si cal nascut din orice patruped, inorog din rinocer si narval, care s-au scurs din alge, fara nicio geneza concreta, un produs al intamplarii absolute si modelarii intre degetele intunecatei plictiseli eterne, ca viitorul, o forma stranie de imaginatie, este cel de la care sa se astepte ca ii va dezvalui trecutul, o alta forma stranie de imaginatie. Treaba asta m-a mai linistit si mi-a alungat iluzia grandorii, aducandu-ma indarat cu partea de jos a corpului pe pamant. Pamant… Am decis sa astept pana cand comedia timpului va fi scaldata in matematica pura, revelatia absoluta si suficienta.

Dar mi-am amintit si ca eu am fost aici si la inceput si ca lucrurile nu stau chiar asa.

In aceasta epoca a agoniei fantastice, am avut placerea sa imi traiesc si sa imi fie imortalizat Paradisul si dovada vietii eterne tatuat pe bratul unui nenorocit de care se indragosteau femeile si barbatii la gramada si sa fiu martorul unor partide de amor atat de aprinse incat pare ca le-am trait chiar eu, suflet abisal nascut din fibrinolizină si zinc imbaiate in acid sialic. Si din maimuta…

Introducere in lumea care nu exista

De R.M.

(Aka Inter)

duminică, 3 octombrie 2021

In nefericirea mea interioara, ma simt fericit. O fericire idioata, sentimentul cainelui plouat ce-si amusineaza propriul pisat lasat pe gardul zilei ce nu va mai urma.


Nu simt nimic. Nici durere, nici extaz. Nici macar propria existenta nu mi-o mai simt. Si oare de ce as simti o, unde ar trebui sa imi caut inceputul existentei, sfarsitul si totodata nimicul inceputului?


O lume muribunda, la capataiul careia tin aprinsa lumanarea ultimei idei, un gand ce ar putea fi numit speranta daca nu ar fi fost declarat mort inca de la nastere. Avortonul intregii conceptii universale, tinut in viata de miliarde de tuburi, tesute invizibil de un paianjan urias, prin care curg constiintele lasate la amanetul iluziilor.


E o lume unde comercianti cu sufletele pierdute la ruleta ruseasca vand la taraba flacoane cu parfumul viselor ce nu ti se vor implini niciodata, albume cu fotografii facute in oglinda ochilor ce mint fara clipiri inutile, unghii false ce ti-ar putea cresta epiderma in extazul auto indus, portofele in care sunt inchise soapte si gemete, la gramada, sutiene impletite din degete de ocnas, praf de stele cazatoare, tablouri cu nuduri de lesbiene ce-si ling absintul turnat printre fese de un pitic hermafrodit, mucuri de tigara cu urme de aceeasi epiderma arsa la un capat si ruj violet la celalat capat, sageti cupide cu varf rotund, nasturi rupti cu dintii de la prohabul ultimului virgin, casete video cu filme infinte, si nu ultimul rand, borcanase cu pastile de produs sentimente inutile.


Nu cumpar nimic, doar pipai, pe intuneric. In zadar.


Inca nu e vremea, astept ca timpul sa fie din nou inventat, fara formule matematice, fara matrice, fara volum, aproape fara sens.
Iar in acest punct, nu mai imi ramane decat sa imi indes palaria pe cap, sa-mi var picioarele in mocasini, si cu mainile adanc infipte in buzunare sa plec la drum, prin ceata propriei nebunii, in cautarea singurei cure salvatoare: unica femeie trista ramasa pe pamant!