recviem pentru cuvant

incerc sa spun atunci cand nu e nimic de spus, cand cuvintele si-au asezat aripile pe pamant si o tacere deplina se premiaza pe sine intr-un narcisism absolut. respir cu greu, trag in piept toate sunetele pe care le-am scos vreodata si incerc sa ma obisnuiesc cu aceasta sonofagie, noua mea stare de a fi, o ameteala de slove imprastiate pe tot parcursul unei existente inutile. pe langa acele sunete, cuvinte, strofe, nuvele intra si putin aer, doar suficient cat sa agonizez in speranta ca o capodopera va iesi finalmente din aceasta cutie de carne, ca dintr-un gramofon pitit de un geniu intunecat printre obiecte de recuzita sortite descompunerii, care, in disperarea pieirii lor, arunca in eter intregul sacru, astfel profanandu-l.

stau in fata acestui puzzle al neputintei de aproape jumatate de veac, fiindca stiam Cuvantul inca din sacul scrotal, ouat din imperecherea a doua pagini lipite impreuna de umezeala si timp. sunt inlemnit cu ochii infipti in fuga unui cerb, postat la marginea unei paduri, asezat pe un scaun care se bataie sa ma impinga afara din acest iad. nu am ustensile de scris, dar sper ca, la final, sa devin eu insumi romanul devenirii mele, precum femeia careia i-a fost tatuata pe corp povestea tradarii ei si astfel a devenit carte.

existenta insasi se plange la mine, mi se adreseaza suspinand, soptit, nedeslusit, umoral, sperand sa ii dau glas ca sa nu mai fie inteleasa gresit. dragostea urla la mine atat de tare incat ma vad nevoit sa ii raspund, astfel voi innebuni. stim amandoi ca e doar o poveste inventata, ca nu a existat niciodata si informul ei nu poate fi conturat. suntem, eu si ea, destul de asemanatori… fac apel la un dumnezeu desuet, ingenunchez pe marmura unei catedrale imaginare si ridic mainile, cum am vazut ca se face, ca sa ma rog acestei entitati care in mine a fost la fel de inexacta ca si dragostea. ma joc cu aceste notiuni care se plang ca nu ies niciodata dintr-o umbra din care nu sunt sortite sa iasa vreodata, portite artificial create pentru o evadare dintr-o conditie inevadabila, sfori agatate de cer, pe care incearca sa se catere un trup fara maini, cu dintii, cu stomacul, cu inima. statuie cu ochi caprui. in aceasta agonie lipsita de umor, din senin si din ceata, in fata mea, pe un alt scaun, dialogul insusi se asaza si incearca sa imi dea o lectie de hermeneutica, dar nu am urechile bune la mine, le-am lasat in sertar. pleaca si erotismul ii ia locul, gadiland corzile lautei mele cu degete pricepute, dar ceva da cu rest. cand am fost framantat, am fost framantat in graba, apoi aruncat asa, neterminat, inexact, incapabil. o ultima instanta, dupa ce toate caile au fost epuizate, creatorul insusi se asaza, mai convingator decat a fost vreodata, argumentand cu ingeri si sfinti. e incadrat de doi psihiatri, fiindca il tin in siguranta, la spitalul de nebuni, sa nu mai fuga indarat in necunoscut, de unde sa trebuiasca sa il scoatem in aievea cu arcanul, cu ingenunchieri si umilitati. apoi devin arbore la marginea unui rau, iasomie incolacita pe fantana, mangaierea din mainile bunicii, singura amintire pe care nimeni nu o poate nega. imi fredoneaza, iarasi, singurul cantec de leagan pe care il stie, unul cu oameni liberi care devin, in cele din urma, demoni, nu haiduci.

femeia amerindiana, dintre copaci, sopteste cu-vantul: dumnezeul tau este intr-o carte, al meu este ploaia si vantul. pune cartea pe trepte si ploaia si vantul o vor distruge.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s